sâmbătă, 23 martie 2013

Un vis. Un coşmar?

O suflare lină şi caldă prevestea primăvara. Străzile erau pustii, dar chiotele din curtea unei biserici seculare mai animau dimineaţa. Dincolo de gratiile ruginite, o fetiţă în cărucior, cu hăinuţe murdare, se uita în stradă, parcă aşteptând pe cineva. Poate doar ceva. O minune? Dar zâmbea, speranţa se citea pe chipul ei. 
Priveam fix, fără sens, în curtea în care zburdau zeci de copii. Căutam ceva? O mânunţă caldă am simţit în palmă. Era un băieţel de vreo nouă anişori. Mă trăgea să ne jucăm. Câteva ore, am fost iar copil. Am uitat de tot. Dar parcă nu aveam ce uita. Mintea nu-mi spunea nimic. O ceaţă totală… 
Un strigăt de bărbat aflat în pragul uşii bisericii şi chiotele au dispărut. Era un preot bătrân. Copiii s-au încolonat în faţa uşii, cuminţi, parcă aşteptând momentul. Şi până atunci păruseră preocupaţi să nu-l rateze. Băieţelul m-a prins din nou de mână, iar o clipă mai târziu mă aflam într-o sală de mese, lângă el. 
Mă uitam fără poftă în farfurie. Fasole. Copilul de lângă mine mânca pe nerespirate. Încă era obosit de la joacă. Ne alergaserăm câteva ore. N-am apucat să mănânc decât două linguri când el golise deja jumătate din farfurie. Ritualic, şi-a pus jumătatea de felie de pâine rămasă în farfurie, apoi a acoperit mâncarea cu grijă. Mi-a luat din mână lingura şi pâinea, făcând la fel cu porţia mea. 
- Vrei şi porţia mea? Eu nu pot mânca. Faţa copilului radia. 
- O să pun totul deoparte, să avem şi mai târziu, m-a asigurat micuţul. L-am chemat pe preot şi i-am spus că băiatul va mânca restul mai tarziu, rugându-l să păstreze mâncarea.
- V-aţi adus aminte că aveţi un copil?, a reacţionat acesta, afişând o faţă rece. 
Întrebarea m-a şocat. 
- Dar… Dar nu e băiatul meu! Abia l-am cunoscut… 
Însă inima îmi bătea mai repede. Îmi transmitea ceva. Umblasem zile în şir fără sens, străzile îmi fuseseră atât de străine… Unde e casa mea? Cine sunt? 
- Dar îl iubesc mai mult decât dacă ar fi copilul meu!, am adăugat după câteva clipe de contemplare. Preotul plecase deja, dar prichindelul se uita la mine zâmbind. 
Apoi, m-a luat de mână şi m-a dus la gardul cu aceleaşi gratii ruginite. Priveam amândoi spre poarta deschisă. Priveam spre necunoscut. Şi… am păşit. 

*** 
Perna era udă, dar realitatea mult mai frumoasă. Era ora 06,06. Toni dormea adânc în pătuţul cald. O îmbrăţişare strânsă l-a făcut să zâmbească în somn. Eu plângeam. De fericire!
                                                                                                                (Marian Buga – Doar ficțiune)

Niciun comentariu: