luni, 20 martie 2017

SĂRUTUL AMĂRUI

Zgomotul claxoanelor îl făceau să apese și mai puternic pe accelerație. În jur, luminile farurilor clipeau amenințător. Semnalele luminoase păreau a fi mesaje transmise prin Codul Morse, dar el știa că șoferii îl înjurau. Nu-l interesa, nu se putea gândit acum la asta. Se strecura printre mașini ca un campion în cursa vieții. Erau în joc ultimele secunde împreună.
A fost cel mai cutremurător apel telefonic pe care l-a primit vreodată. L-a sunat cu ultimele forțe, sperând ca el să ajungă acolo înaintea salvatorilor. Nu voia ca ultimul chip pe care-l vede în această lume să fie cu o mască albă pe față. Știa că n-are forță să mai lupte, dar cerșea câteva minute. Avea oare să ajungă la timp?
Șiroaiele de pe asfalt parcă au ajuns pe obrajii lui. Ploua torențial pe Valea Mureșului, dar numai sufletul său era inundat. Era copleșit de teamă, de durere. În casca telefonului nu se mai auzea nimic. Strigătele de disperare către cea care-l părăsea se pierdeau în eter. ”De-ar auzi doar două cuvinte!”.
Dincolo de parbriz, luminile portocalii ale mașinilor oprite pâlpâiau ca-ntr-un club de dans. Pentru el, era dansul macabru al îngerilor și demonilor. Mașina ei, în care își spuneau adio cu numai câteva ore în urmă, era un morman de fiare contorsionate. Șoferi curioși o studiau și își dădeau cu părerea. Nimeni nu părea să se întrebe de ce nu se zărea vreun trup. Disperat, cu lanterna telefonului mobil, a început să caute în tufișuri. La vreo zece pași, lângă un gard din sârmă ghimpată, trupul firav zăcea într-o poziție nefirească. Era rece și rigid. O mână înțepenită pe piept ținea strâns ceva. Degetele însângerate erau încleștate pe o țeavă metalică care i-a străpuns corpul și l-a secătuit.
Chipul deformat inspira groază, dar el știa că era doar o mască sinistră. Cu mâna tremurând, i-a șters sângele uscat de pe gură pentru un ultim sărut. Cel pe care-l refuzase cu trei ore în urmă. Acum, buzele nu mai erau moi și calde, cum le știa. Aveau gustul morții, amărui, care-l va bântui la nesfârșit.
Marian Buga – Doar ficțiune
Septembrie 2016

miercuri, 8 aprilie 2015

Fantoma mea iubită

A apărut de nicăieri și mă însoțea pretutindeni. Se agăța de mine, mă cuprindea cu o căldură plăcută. Îmi vorbea neîncetat această ființă. Parcă era disperată să nu mă piardă nici măcar pentru o clipă. Era pusă pe șotii, uneori îmi cânta. Mă completa, devenea esența existenței mele. 
Din negura ce ne înconjura, de nicăieri, a apărut durerea. Fantoma mea iubită urma să-mi fie răpită. De Eternitate. Ea nu știa, nu bănuia. Împrăștia în continuare fericire, dar fără ca eu să mai pot reacționa. 
Am strâns-o puternic în brațe. Acum, mă agățam eu de ea cu disperare. Nu puteam să o pierd! Un gol nesfârșit lua locul sufletului care mă părăsea. Lacrimile îmi inundau obrajii și îmi secătuiau de viață trupul. Mă durea infernal pieptul de atâtea suspine. Erau ultimele clipe împreună. Fatoma nu-mi înțelegea teama, nu știa ce va urma. Era inconștientă de lumea în care se afla și care tocmai i se dezvăluia. 
Așa strânși, lipiți unul de altul, nu ne simțeam atingerea. Eram infinit de departe, fiecare în lumea sa, în două dimensiuni diferite. 
O lumină puternică apărută din întuneric a smuls-o brutal din brațele mele, parcă goale și până atunci. De nicăieri a apărut fantoma mea și puțin a stat. Atât cât să-mi bulverseze existența. 
*** 
Lumina a învins, căci primele raze ale soarelui mi-au inundat camera. Lacrimile calde curgeau în continuare, dar parcă nu mă mai secătuiau. Mă hrăneau cu viață. Sufletul își recucerise locul în adâncul meu. Fantoma mea iubită dispăruse. Era în lumea ei, a viselor mele. A coșmarurilor. Totuși, eram mai fericit ca niciodată. Așteptam cu nerăbdare să o reîntâlnesc. De astă dată, în aceeași lume, în care nu mai era doar o nălucă. Trăia!
                                                                                                             (Marian Buga – Doar ficțiune)

sâmbătă, 23 martie 2013

Un vis. Un coşmar?

O suflare lină şi caldă prevestea primăvara. Străzile erau pustii, dar chiotele din curtea unei biserici seculare mai animau dimineaţa. Dincolo de gratiile ruginite, o fetiţă în cărucior, cu hăinuţe murdare, se uita în stradă, parcă aşteptând pe cineva. Poate doar ceva. O minune? Dar zâmbea, speranţa se citea pe chipul ei. 
Priveam fix, fără sens, în curtea în care zburdau zeci de copii. Căutam ceva? O mânunţă caldă am simţit în palmă. Era un băieţel de vreo nouă anişori. Mă trăgea să ne jucăm. Câteva ore, am fost iar copil. Am uitat de tot. Dar parcă nu aveam ce uita. Mintea nu-mi spunea nimic. O ceaţă totală… 
Un strigăt de bărbat aflat în pragul uşii bisericii şi chiotele au dispărut. Era un preot bătrân. Copiii s-au încolonat în faţa uşii, cuminţi, parcă aşteptând momentul. Şi până atunci păruseră preocupaţi să nu-l rateze. Băieţelul m-a prins din nou de mână, iar o clipă mai târziu mă aflam într-o sală de mese, lângă el. 
Mă uitam fără poftă în farfurie. Fasole. Copilul de lângă mine mânca pe nerespirate. Încă era obosit de la joacă. Ne alergaserăm câteva ore. N-am apucat să mănânc decât două linguri când el golise deja jumătate din farfurie. Ritualic, şi-a pus jumătatea de felie de pâine rămasă în farfurie, apoi a acoperit mâncarea cu grijă. Mi-a luat din mână lingura şi pâinea, făcând la fel cu porţia mea. 
- Vrei şi porţia mea? Eu nu pot mânca. Faţa copilului radia. 
- O să pun totul deoparte, să avem şi mai târziu, m-a asigurat micuţul. L-am chemat pe preot şi i-am spus că băiatul va mânca restul mai tarziu, rugându-l să păstreze mâncarea.
- V-aţi adus aminte că aveţi un copil?, a reacţionat acesta, afişând o faţă rece. 
Întrebarea m-a şocat. 
- Dar… Dar nu e băiatul meu! Abia l-am cunoscut… 
Însă inima îmi bătea mai repede. Îmi transmitea ceva. Umblasem zile în şir fără sens, străzile îmi fuseseră atât de străine… Unde e casa mea? Cine sunt? 
- Dar îl iubesc mai mult decât dacă ar fi copilul meu!, am adăugat după câteva clipe de contemplare. Preotul plecase deja, dar prichindelul se uita la mine zâmbind. 
Apoi, m-a luat de mână şi m-a dus la gardul cu aceleaşi gratii ruginite. Priveam amândoi spre poarta deschisă. Priveam spre necunoscut. Şi… am păşit. 

*** 
Perna era udă, dar realitatea mult mai frumoasă. Era ora 06,06. Toni dormea adânc în pătuţul cald. O îmbrăţişare strânsă l-a făcut să zâmbească în somn. Eu plângeam. De fericire!
                                                                                                                (Marian Buga – Doar ficțiune)

miercuri, 3 februarie 2010

Violat de Fan Courier

O incalcare grosolana a secretului corespondentei are loc la Fan Courier, firma de curierat rapid, sub pretextul unor „reguli interne”. Desi marturisesc ca am mai trimis prin aceasta firma diverse colete, niciodata nu mi s-a intamplat ca angajatii sa pretinda desigilarea pachetului pe motiv ca au dreptul sa vada ce este inauntru.

S-a intamplat la punctul de lucru de pe strada Bodrogului (Arad), unde am mers pentru a trimite un mic colet la Zalau. Va spun si ce era inauntru, din moment ce oricum am fost nevoit sa le arat si angajatilor firmei, respectiv un hard disk (HDD) pentru laptop, pe care il trimiteam cuiva.
Lasand la o parte faptul ca m-am deplasat la sediul firmei si ca m-au taxat ca si cum au venit ei la mine acasa dupa colet, angajata de la birou s-a dovedit de o nesimtire rara.
Femeia a pipait cat a pipait coletul, l-a studiat din toate unghiurile, mai ca la vama pe vremea lui Ceausescu, dupa care a cerut, pe un ton foarte autoritar, desfacerea pachetului.
„Este nu doar neobisnuit, dar si revoltator! Cum va permiteti sa imi cereti sa va dezvalui continutul unui colet, doar exista legi care ne asigura secretul corespondentei, un drept fundamental, de altfel”, am replicat, oarecum umilit.
Femeia a raspuns ca regulile interne ale firmei ii acorda acest drept si ca daca vreau sa ma conving pot citi pe perete aceste reguli. Evident ca nu m-am obosit sa intorc capul pentru a citi tabloul cu nenumarate paragrafe, insa i-am amintit angajatei ca orice reguli ale unei firme private trebuie sa respecte Constitutia si legile unui stat.
„Poate ca dumneavostra trimiteti o caramida cuiva si pretindeti bani...”, s-a aparat angajata, careia i-am amintit ca exista autoritati pentru a prinde infractori, nu firme private, iar datele din cartea de identitatea pe care o detin, inclusiv numarul de telefon personal, raman la firma si la beneficiarul coletului.
„In plus, poate ca in acest colet se afla un vagin artificial iar curiozitatea dumneavostra incalca intimitatea a doua persoane”, am adaugat nervos dar si jignit de atitudinea de militean a unei biete angajate la patron.
Bineinteles ca am fost pus in situatia de a alege iesirea din birou sau a respecta „regulile firmei”. Am ales varianta a doua, dar numai pentru ca am vrut sa-i demonstrez nerusinatei angajate (dar si celorlalti salariati care s-au adunat ca la circ) ca in colet am exact ce am scris in formular, respectiv un HDD de laptop, si nicidecum o piatra, vagin, penis sau droguri, desi puteam foarte bine sa trimit aceste lucruri pe raspunderea mea.
„Foarte bine, m-am convins, desi nu ma pricep la aparate dinastea”, a spus femeia, grabita sa scape de mine.
„Cum?! Adica nu trebuie sa desfac suruburile obiectului? Adica nu vreti sa va convingeti ca in acest hard disk nu se ascund si plicutele cu cocaina ?” – i-am replicat ironic.
Probabil ca nu sunt primul care a patit asa ceva la Fan Courier (sau chiar sunt primul???), dar cred ca este inacceptabil ca un astfel de comportament sa fie tolerat de autoritatile care trebuie sa apere drepturile cetatenilor. Nu cred ca e normal ca o firma sa se substituie autoritatilor si sa-si transforme angajatii in politisti, doar acestia din urma avand competenta de a desigila un colet atunci cand exista informatii privind comiterea unei infractiuni grave, precum transportul de droguri sau de arme. Cat despre caramida pe care angajata si-o imagina in coletul meu, inclusiv aceasta putea fi obiectul transportului, iar intelegerile dintre expeditor si destinatar nu au de ce sa-i intereseze pe prestatorii de servicii de curierat!
Si, in cele din urma, pentru nestiutorii de la Fan Courier: “Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil” - art.28 din Constituţia României, republicată
P.S. Dupa o documentare rapida la autoritati, mi s-a comunicat ca pot depune o plangere penala impotriva angajatei, pentru infractiunea de violare a corespondentei! Ia ghiciti, am sa fac asta?

UPDATE: Raspunsul Fan Courier la acest articol
"Stimate client,
Pentru trimiterile cu valoare declarata sau in sistem ramburs coletul se ambaleaza in prezenta unui reprezentant Fan Courier, se intocmeste un packing list (declaratie cu continutul coletului) la care se ataseaza copie BI/CI.
Aceasta procedura este valabila exclusiv pentru expeditiile preluate de la persoane fizice.
Procedura mai sus amintita este afisata in sediile agentiilor Fan Courier si poate fi vizualizata de orice potential client - optiunea de a trimite coletul in conditiile mai sus mentionate apartinandu-va in totalitate.
Va multumim anticipat pentru intelegere.
Cu respect,
Mihaela Burloiu".

Nota personala (Marian Buga): Cred ca nicio regula interna a unei firme nu trebuie sa incalce legile statului, in acest caz referitoare la intimitatea corespondentei!

joi, 7 ianuarie 2010

Nesimtire de 3 stele***

«Un hotel modern, construit recent, amplasat in mijlocul Statiunii Moneasa, vizavi de piata, in apropierea lacului. Restaurantul are o capacitate de 140 de persoane si poate satisface orice preferinta culinara din bucataria romaneasca sau internationala». Este o prezentare frumusica a complexului « Tanamera » din Moneasca, clasificat ca avand 3 stele, conform prezentarilor de pe internet. Trei stele care s-ar potrivi mai degraba intr-un clasament negativ, pentru nesimtirea unora dintre angajati si nicidecum pentru servicii de calitate.

In 2 ianuarie 2010, fiind in vizita in Moneasa cu prietenii, am poposit la acest restaurant pentru o ceasca de cafea si o ciocolata calda, dupa ce aerul rece de munte ne-a patruns pana in oase. Dupa aspectul frumos al complexului, ai zice ca ai nimerit cu adevarat intr-un loc civilizat si mai ca ai crede ca turismul reinvie la Moneasa. Totusi, sa scapi de gandacii din hoteluri si restaurante nu ajunge in turism. Uneori, gandacii si plosnitele pot fi chiar printre angajati!
Deghizata in chelnerita, o plosnita si-a facut aparitia cu o oarecare intarziere, intr-un restaurant destul de gol in a doua zi a anului. Dupa ce a preluat comanda, individa (trecuta de 40 de ani si plictisita rau de meseria pe care probabil ca o practica de cand era adolescenta, pe vremea comunismului) s-a flendurat cat s-a flendurat si a revenit in doua ture la masa, pentru a-si indeplini misiunea: trei cafele si doua ciocolate calde. Total, cinci cesti. Trei, insa, cu probleme: o ceasca avea pe ea amprenta a doua buze de ruj rosu aprins, parca dupa mulajul Marilenei Nitu, in timp ce doua cesti erau ciobite.
La cat de infrigurati eram deja, mai ca am fi acceptat bauturile, numai sa mai stam nitel la caldurica, dar ne-am amintit ca noi suntem cei care platim, iar pe banii nostri nicio plosnita nu trebuie sa ne ia peste picior.
Am refuzat cat se poate de politicos cestile cu probleme si, probabil, purtatoare de virusi gripali. Insa, dupa cum se stie, politetea nu e o virtute si a plosnitelor, cunoscute ca fiind niste insecte-parazit. Asa ca plosnita s-a revoltat, iar in revolta ei ne-a poftit afara din local pe motiv ca suntem "obositi". Nu am inteles ce a vrut sa spuna prin "obositi" pentru ca niciunul din cei aflati la masa nu consumăm alcool. Era evident, insă, că angajata nu era obisnuita ca un client sa îi refuze o marfa proasta.
In zadar am incercat sa vorbim cu administratorul complexului ori cu seful de sala pentru ca angajatii isi apara pita reciproc, astfel ca ne-a fost trimisa pe post de sefa o femeie de serviciu cu supragabarit, foarte bagacioasa, dar care nu putea sa-si spuna nici numele.
Pe adminsitrator a fost usor sa-l gasim ulterior, dupa o cautare pe google, asa ca l-am atentionat ca data viitoare cel servit in bajocura ar putea fi posesorul unei legitimtii de la Protectia Consumatorului, Garda Finanaciara sau Politia Economica.
In cazul Moneasa, nu as vrea sa generalizez, dar am auzit destule plangeri despre servicii mizerabile in unele hoteluri sau pensiuni, ceea ce ar putea fi o cauza reala pentru care statiunea nu mai are cautare.
Generalizand, totusi, as spune ca romanii cu afaceri in domeniu nu inteleg ca turismul nu înseamnă doar un munte, o padure, un lac, un hotel si, eventual, o partie de schi. Turismul însumează un complex de elemente, printre care amabilitatea, serviabilitatea si respectul fata de client sunt cele mai importante.

miercuri, 21 octombrie 2009

O tara de hoti?

Zilele trecute, am ramas mut de uimire si cu un gust cat se poate de amar dupa o sesiune de cumparaturi la Penny Market, pe strada Condurasilor. Plimbandu-ma printre rafturi, am constatat ca toate cutiile cu electronice sau cu produse cosmetice ceva mai scumpe sunt goale!

Ma interesa un aparat de ras, care arata bine in poza de pe cutie. Am vrut sa ma conving daca merita banii si am luat la rand vreo 15 cutii, toate goale. Curios, am incercat si la alte produse, iar cutiile, la fel, goale. Stiu ca in zona Parneava sunt multi romi si potentiali hoti dar nu imi venea sa cred ca au golit chiar tot magazinul fara sa fie prinsi. Asa ca am intrebat un angajat si am aflat ca nu sunt departe de adevar: “Pai nu mai tinem produsele scumpe pe raft pentru ca se fura. Suntem in zona crepusculara, e plin de puradei care vin la furat. Aproape in fiecare zi avem programare la Politie pentru a da declartii dupa ce ii prindem. Daca va intereseaza vreun produs, va aducem din depozit”.
O decizie radicala, dar aparent eficienta a managerilor magazinului, care ne aminteste insa ca hotia este o precupare intensa a romanului. Daca pana si fostul sef al Politiei Municipale Arad, Gheorghe Tica, a fost prins recent furand din supermarket si a ajuns pe mana anchetatorilor…
In aceasta tara te fura cine poate si cat poate. Te fura pe fata la supermarket cu promotii false, te fura la piata la cantar, te fura statul cu nesimtire atunci cand, prin succesiune, dobandesti un bun pentru care familia ta a platit o viata taxe si impozite, incepand cu momentul achizitionarii. Te fura smecherii cu SMS-uri prin care esti anuntat ca ai castigat o Dacie dar pentru care trebuie sa platesti sute de euro intr-un cont indicat, te fura taximetristul la kilometraj, te fura instructorul auto la carburant, te fura mecanicul auto care iti cere piese noi acolo unde stii ca le-ai schimbat recent. Te fura CET-ul cu acele contoare de pe calorifere care iti taxeaza si radiatorul electric din locuinta si astfel platesti de doua ori acelasi confort. Te fura din buzunare in tramvai, te fura la resturant la nota de plata. Te fura operatorul GSM la minute (mai ales atunci cand iti baga roamingul in functiune doar pentru ca te apropii de granita, desi esti tot in tara ta), te fura mafiotii cu bancomate false sau carduri clonate si, mai grav, te fura chiar banca, printr-o serie de taxe si comisioane ascunse. Exemplele ar putea continua la nesfarsit, insa, pentru mine, cutiile goale de la supermarket şi agentii de paza care iti sufla in ceafa printre rafturi rămân imaginea grăitoare a unei tari in care hotia prospera de la o zi la alta.

marți, 6 octombrie 2009

Politistii care mi-au taiat cheful

O intamplare stupida mi-a fost dat sa traiesc zilele trecute, care mi-a confirmat cat de complicat este in tara asta sa detii si sa folosesti o banala bicicleta. Se facea ca am iesit la o plimbare pe faleza Muresului cu bicicleta, cu un amic pe care l-am stresat jumatatate de an sa-si ia o "pedalatoare" doar ca sa am cu cine hoinari, ca putina miscare de seara nu strica.

Si se facea ca, dupa vreo doua ore de pedalat (in ture pana la Podul Traian si inapoi la Billa) am oprit pentru a ne trage sufletul pe o bancuta, prin zona 300, Micalaca. Si cum stateam noi si savuram niste napolitane cu lamaie, marca anilor '80, dinalea comuniste, dintr-o masina au iesit trei indivizi burtosi si cu cefele de porc iesite la vedere. Noi, mai plapanzi, ne-am cam speriat, ca pareau hotarati sa ne ia pe sus. Numai ca, surprizaaaaaa!, s-au legitimat ca fiind politisti "de la Violente, Biroul Micalaca, strada Abrud". I-am crezut, ca oricum nu faceam diferenta intre o legitimatie xeroxata color si una autentica, desi am verificat-o de doua ori, ca sa fac si eu pe importantul. Nu de alta, dar unul dintre indivizi mi-a cerut cartea de identitate, si cum mai lantul de aur ii lipsea si ghiulul ca sa il confund cu un mafiot de cartier, am avut ceva emotii inainte sa i-o dau.
Deci, ce credeti ca doreau acesti indivizi, despre care inca nu sunt sigur ca sunt oameni ai legii, devreme ce nu purtau nici uniforma? Ne-au cerut sa le prezentam la control bicicletele, ca cica tocmai se furase din Micalaca un "Mountain bike" (asa se scrie???), desi niciunul dintre noi nu avea biciclete mai valoroase de 250 de lei. Le-am explicat ca suntem oameni cinstiti dar ca ne supunem si ii lasam sa verifice ce vor si, se pare, ne-au crezut, pentru ca nu au mai verificat nimic, decat buletinele. Totusi, nu am scapat de o morala de circa 20 de minute, in care am aflat ca:
1. "E obligatoriu sa purtati vesta reflectorizanta, fie ca e zi, fie ca e noapte". (Nu am inteles de ce il interesa pe un politist de la "Violente" daca am vesta, treba care este de competenta rutieristilor);
2. "E bine sa aveti actele bicicletei la dumneavostra, in caz ca va opreste Politia, ca sa nu fiti suspecti". (Da, o sa port la mine mapa cu toate documentele din casa si pentru asta o sa imi pun si al doilea rucsac pe spate!!!);
3. "Sa nu va tineti bicicletele pe casa scarilor ca se fura, chiar si legate. Cel mai sigur este in casa". (Stiam...);
4. "Sa aveti acte de identitate la dumneavostra pentru ca altfel puteti fi amendat" (Amicul meu nu avea, dar a scapat);
5. "Sa circulati pe piste amenajate". (In Arad nu avem asa ceva!!!)
Iar restul nu va zic, ca e multa teorie si v-as plictisi, asa cum m-am plictisit si eu ascultandu-i pe acei trei indivizi despre care inca inclin sa cred ca nu erau politisti, ci trei infractori care aveau nevoie de biciclete si le-ar fi "confiscat" de la niste fraieri, dar nu au nimerit persoanele.
In toata povestea asta, ce m-a deranjat cel mai mult a fost ca amicului meu i s-a taiat cheful de a mai iesi prin Arad cu bicicleta vreodata si a jurat ca o baga "la naftalina", desi o cumparase cu numai 24 de ore inainte (repet, la insistentele mele), cu suma de 250 de lei, de la rusi, din Piata Noua (in caz ca va intereseaza si pe voi...).
Concluzia este ca, pana la urma, mi s-a cam taiat si mie cheful de pedalat prin acest oras, vazand cat de complicat este sa detii un astfel de mijloc de transport in ziua de azi. Nu am inteles si nu voi intelege niciodata la ce folosesc nenorocitele de veste de gunoier pe timp de zi, cand nu reflecta oricum lumina farurilor stinse, asa cum cred ca sunt inutile si noaptea, in oras, unde strazile sunt iluminate suficient, fara sa mai punem la socoteala ca bicicleta are sistem de lumini si reflectorizante cat incape.

duminică, 27 septembrie 2009

O sansa irosita

Un esec rasunator! Asa as caracteriza concertul lui Emir Kusturica de la Arad. Si asta nu pentru ca artistul si trupa sa nu au facut un show de calitate, ca oriunde in alta parte a lumii civilizate (cu exceptia sonorizarii, care a lasat mult de dorit), si nici pentru ca aradenii nu l-ar indragi suficient de mult pe celebrul regizor si muzician. Ci pentru ca promovarea spectacolului a fost ca si inexistenta din partea organizatorilor.

Nu am vazut afise prin Arad, nu am vazut reclame de genul "Mai avem bilete la Kusturica, veniti la cel mai tare spectacol al anului!!!". Nu am vazut nici macar banala si traditionala conferinta de presa care are loc inaintea unor evenimente majore, ca Festivalul Internaţional de Film (care a avut loc la Arad, nu Bucuresti! Sau nu stiati?!), in deschiderea caruia a cantat artistul. Chiar daca a facut mari eforturi sa nu arate ca este dezamagit de prezenta slaba, doar vreo 500 de spectatori (dar foarte energici), Kusturica a plecat de la Arad cu un gust amar, iar asta mi-au marturisit-o cei din anturajul sau. Aici a avut cei mai putin spectatori din cariera sa, in care de obicei salile de concert sunt pline pana la refuz iar stadioanele aduna si 100.000 de oameni.
Nu m-a mirat deloc cand diverse cunostinte mi-au marturisit ca nu stiau de prezenta lui Emir Kusturica in orasul nostru sau ca nu au auzit nimic de festivalul de film. Iar cei care stiau de concert si nu au mers mi-au spus ca au fost convinsi ca nu se mai gasesc bilete si, prin urmare, nu si-au mai facut sperante sa-l vada pe artist. Cand, de fapt, s-a dovedit ca biletele au fost tiparite degeaba. O sansa irosita de aradeni! Pentru ca e clar ca Emir Kusturica nu va mai calca in acest oras vreodata.

marți, 22 septembrie 2009

Piste pentru idei si proiecte esuate


De cativa ani, Primaria Arad se tot da peste cap sa mediatizeze "Saptamana mobilitatii", in care ne incurajeaza (deocamdata doar prin vorbe) sa renuntam la doua din cele patru roti cu care ne-am obisnuit, sa pedalam. Marti, 22 septembrie, a fost "Ziua fara masini", dar nu va faceti iluzii ca pe strazile din Arad au iesit mai multi biciclisti sau ca au disparut obisnuitele ambuteiaje. Ba dimpotriva, in centru s-a circulat si mai haotic, pentru ca, in cadrul manifestarii, Primaria a inchis strada Horia, la fel cum inchide cate o strada la fiecare editie a manifestarii. Evident, cum Horia este foarte circulata in mod curent, in centru a fost haos, intre orele 9 si 12, cat strada a fost inchisa.
Ce vreau sa spun este ca aceasta manifestare este cu totul inutila intr-un oras in care nu exista nici macar o pista pentru biciclete (cea de pe faleza Muresului nu poate fi numita pista pentru biciclisti, din moment ce nu e marcata decat intr-un singur loc si pe un singur sens de mers si, in plus, e circulata de pietoni sau, culmea, de masini).
Manifestarea "Ziua fara masini" este inutila intr-un oras in care autoritatile nu fac nimic concret pentru a incuraja mersul pe doua roti, in afara de a da din gura.
Intr-un oras in care ministrul Mediului vine (sambata, 19 septembrie) la Arad ca sa dea un exemplu de respect fata de natura si sa incurajeze pedalatul, dar face asta la Padurea Ceala, in suguranta deplina, departe de traficul infernal din centrul orasului, pe unde ar avea treba aradenii de rand.
Intr-un oras in care cainii maidanezi sunt o amenintare cand pedalezi.
Intr-un oras in care soferii te injura in fiecare minut, furiosi ca trebuie sa te ocoleasca in trafic.
Intr-un oras in care biciclistii sunt vanati de politisti pentru ca nu au acea ridicola vesta verde sau portocalie, parca pentru gunoieri, chiar daca bicicleta este dotata cu lumini si alte reflectorizante iar strazile sunt luminate noaptea mai ca la Paris.
Intr-un oras in care gurile neacoperite ale canalelor reprezinta capcane sau intr-un oras in care drumurile pline de gropi si denivelari de asfalt iti scutura creierii cand esti pe doua roti.
Si, nu in ultimul rand, intr-un oras in care responsabilii locali au avut doar idei si tentative esuate de a crea piste pentru biciclisti. O idee este vehiculata chiar in aceste zile, aceea de a se crea o pista pe malul Muresului, care sa lege Micalaca de Padurea Ceala. Parca suna prea frumos ca sa mai credem ca va fi realizata. Primarul spune ca in trei ani am putea circula pe ea, dar ma tem ca proiectul va fi uitat intr-un sertar, la fel ca multe altele. In fond, oamenii importanti, precum edilii nostri, prefera sa circule pe patru roti. Cat despre ceilalti aradeni, pentru ei pedalatul ramane lipsit de riscuri doar in sufragerie, in fata televizorului...

joi, 3 septembrie 2009

Orasul de tabla

Astept deja de cativa ani ca primarul Gheorghe Falca sa isi faca curajul sa ia taurul de coarne in privina garajelor din tabla care impanzesc cartierele Aradului. Acum vreo doi ani, Falca a avut o sclipire si a trecut la demolarea unor garaje care stateau in calea construirii deja celebrelor rampe gospodaresti, destinate depozitarii gunoaielor. Edilul promitea, insa, ca va merge mai departe, urmand sa dea jos tablariile pentru a mai lumina spatiile dintre blocuri, pentru a mai lasa iarba sa creasca sub razele soarelui si pentru a crea niste parcari decente.

L-am laudat, printre cunoscuti, pentru acest curaj, mai ales ca se afla in fata unei campanii electorale pentru obtinerea celui de-al doilea mandat. Minunea nu a durat insa nici traditionalele trei zile. Falca parca s-a speriat de cele cateva critici aparute in forumurile online ale ziarelor locale, care cu siguranta ca au apartinut proprietarilor de garaje.
Asa se face ca, odata cu incheierea episodului in care buldozerele au dat jos cateva garaje, s-a destramat si visul meu de a trai intr-un cartier mai putin comunist. Intr-un cartier mai asemanator cu cele pe care le vezi in Ungaria, de pilda, ca tot e mai aproape si a vazut-o aproape orice aradean, macar in drum spre strandurile civilizate pe care le are aceasta tara.
Am pierdut si speranta de a prinde ziua in care sa ma uit pe fereastra si sa nu vad doar placi din azbociment si tabla ruginita, furata pe vremuri de prin intreprinderile poporului. Am inceput sa ma obisnuiesc cu ideea ca mereu ma voi certa cu vecinii pentru un loc de parcare, in timp ce tanti Rodica isi tine in garaj butoaiele cu muraturi (dar si sute de borcane si sticle pe care le-a adunat in ultimii 20 de ani, saci cu haine vechi si alte gunoaie) iar batranul Trabant (mostenit de la nenea Dan) rugineste in spatele blocului, pe locul meu de parcare...
Tot ce vreau, si cred ca sunt in asentimentul majoritatii aradenilor, chiar si posesori de masini, este ca intre blocuri sa avem si noi locuri de joaca pentru copii si alei bine delimitate de spatiile gazonate. Asa cum e in Ungaria, unde aceleasi blocuri, dar construite de comunistii lor, arata cu totul altfel inconjurate de verdeata.
Dar, cu pasii marunti (sau inexistenti) pe care-i face actuala administratie, cu siguranta ca blestemul Orasului de tabla ne va mai urmari decenii.

sâmbătă, 29 august 2009

Madonna si tiganii

Romania a mai aparut o data in presa internationala, zilele trecute. DATORITA Madonnei. Sau, mai degraba, DIN CAUZA ei, pentru ca stirile nu ne fac cinste. Si totusi, cred ca presa internationala s-a isterizat degeaba pe tema asa zisei discriminari a tiganilor in Romania, plecand de la huiduirea Madonnei la concertul de la Bucuresti.

Starleta a avut proasta inspiratie sa ne critice la noi acasa, una din tarile cu cei mai multi tigani din Europa si, poate, cea mai incercata, decenii intregi, de faradelegile pe care le comit unii membri ai etniei.
Plecand de la huiduielile din Parcul Izvor, « deontologii » occidentali si-au amintit de tiganii din Romania si au scris din nou despre cat de discriminati sunt ei aici. Este un subiect clasic despre tara noastra, alaturi de stirile despre copii abuzati sau cu bolnavi psihic legati de paturi. Nu am vazut, insa, ca presa occidentala sa se ocupe si de discriminarea tiganilor in Italia, Franta, Germania sau Spania. Iar ziaristii de acolo sunt primii care ar trebui sa-si faca « mea culpa », pentru ca discrimineaza etnia prin titlurile cu litere de-o schioapa din jurnale zilnice, tiparite sau televizate, in care tiganii sunt facuti violatori, hoti sau criminali.

Ma intreb, deja de cativa ani, de ce atata agresivitate fata de Romania cand e vorba de tiganii nostri? Desi cred ca stiu care e raspunsul: occidentalii vor cu orice chip sa ne luam tiganii acasa (de parca ar fi ai nostri)! Sa le cream o viata mai buna aici, sa ii civilizam pe banii nostri, sa ii aducem in secolul XXI pe bratele noastre. Sa ii tinem departe de italieni, francezi, nemti sau spanioli. Si, pana ce acest deziderat al occidentalilor se va implini, sa ne «fure » si sa ne « violeze » pe noi, romanii. Si am folosit aceste cuvinte dure dintre ghilimele pentru ca sunt cuvinte pe care le folosesc tot mai des ziaristii occidentali cand scriu despre tigani, nu pentru ca eu i-as considera pe membrii acestei etnii hoti sau violatori.

Revenind la interventia Madonnei, cred ca aceasta nu avea nici informatiile necesare ca sa opineze si nici competenta, subiectul fiind foarte sensibil si foarte controversat chiar si pentru diplomatia de nivel inalt. Diva a venit aici ca sa-i distreze pe romanii care au platit zeci de euro pe un bilet, nu ca sa se erijeze in ambasador al pacii si bunei intelegeri intre popoare si etnii. Iar fanii romani au sanctionat-o cu huiduieli pentru ca a jignit acest popor, acuzandu-l pe nedrept (atata timp cat tiganii sunt tratati la fel peste tot in lume). Cu siguranta, huiduielile nu erau impotriva tiganilor. Si, cu siguranta, Madonna a constientizat ca a gresit. Acest lucru s-a vazut din reactia ei de dupa huiduieli: "God dammit!" ("La naiba"/"Fir-ar sa fie").

vineri, 21 august 2009

Cum am inteles CRIZA

In ultima vreme, ma tot intreaba diverse cunostinte (mai ales rude) ce parere am despre criza si cat ar mai putea dura. In general, nu imi place subiectul si ma feresc sa ma angrenez in discutii pe aceasta tema. In primul rand, pentru ca nu am de unde sa stiu cum va evolua criza si cat va dura (nici Guvernul nu stie si reevalueaza periodic efectele ei), iar in al doilea rand pentru ca deja imi e greata de acest subiect si chiar de cuvantul “CRIZA”. Si totusi, nu pot sa nu le raspund oamenilor, macar din politete, asa ca fac si eu pe desteptul si spun ce am inteles in ultimul an:

1. Am inteles ca, pe la mijlocul lui 2008, romanii se plictiseau atat de mult incat aveau nevoie de o CRIZA si se uitau peste gard la vecinii unguri (dar si la altii) cum se “distreaza” numarand si renumarand ultimii bani din pusculita
2. Am inteles ca televiziunile aveau nevoie de audienta si au umplut jurnalele cu stiri de CRIZA, fabricand povesti chiar si acolo unde nici fum nu iesea si nici foc nu se zarea
3. Am inteles ca impactul media asupra psihicului investitorului a fost atat de mare incat acesta a inceput sa-si retraga banii din Romania si sa isi reduca activitatile de productie sau comerciale pentru a preveni eventualele pierderi cauzate de CRIZA
4. Am inteles ca, in timp ce bancile nu mai dadeau credite, romanii nu se opreau din cumparaturi iar supermarketurile si-au marit in continuare cifra de afaceri si chiar profitul (cea mai mare crestere a sectorului de retail din Europa). Asta desi salariile au inceput sa scada. Cu alte cuvinte, ne-am intins mai mult decat ne permitea plapuma. Si asta pe timp de CRIZA.
5. Am inteles ca oamenii de afaceri au tremurat in chiloti in fata televizoarelor preocupate de CRIZA si au trecut la masuri de reducere drastica a cheltuielile, mai ales a celor de publicitate
6. Am mai inteles ca ziarele si televiziunie au realizat, cam prin primavara lui 2009, ca au pierderi tot mai mari din cauza incasarilor mici din publicitate si asa ca au trecut la restructurari de personal (ba uneori si fara motiv, doar CRIZA e o ocazie buna pentru patroni sa isi arate muschii si sa puna conditii dure)
7. Am inteles ca Guvernul a taiat tot ce a putut si de unde a putut, dupa ce la inceputul anului (inainte de alegerile europarlamentare) estima ca Romania nu va intra pe minus la cresterea economica; dupa alegeri, optimismul a disparut, iar calculele au aratat ca vom avea un minus de doi la suta; apoi de patru la suta; apoi de aproximativ opt la suta! Doar e... CRIZA!
8. Am inteles ca, mai nou, toata lumea ne-am trezit intr-o CRIZA mai mare decat in cele mai negre cosmaruri, iar Romania este pe locul patru in topul tarilor europene cele mai afectate
9. Am inteles ca, in ceasul al doisprezecelea, presa (mai ales televiziunile) a realizat ca cea mai mare parte din CRIZA a fost cauzata chiar de ea, in goana dupa senzational si audienta; acum, stirile incep sa se imblanzeasca, iar la tv vedem cu soarele rasare peste America, cum Franta si Germania au trecut pe plus, cum somajul scade, cum ivestitorii stau la poarta Romaniei si ciocane nerabdatori sa isi deschida portofelul, blabla.
10. Si, nu in ultimul rand, am mai inteles ca se apropie alegerile prezidentiale si ca putin optimism in stirile din presa nu ne strica. Ce va fi din decembrie, daca va ajunge sau nu euro la cinci lei, daca vor fi bani pentru plata salariilor, a pensiilor, sau daca nu cumva vor scadea si mai mult veniturile romanilor… ramane de vazut. In fond, traim in vremuri de CRIZA.

luni, 10 august 2009

Schimbarea la fata... a directorilor

Lupta dintre PSD si PDL a ajuns intr-un punct ridicol. Desi, la nivel national, cele doua partide impart puterea, in judetul Arad liderii acestora nu scapa nicio ocazie sa se razboiasca. Lasand la o parte atacurile reciproce din presa locala, acest razboi afecteaza deja credibilitatea si chiar buna functionare a unor institutii. Am ajuns sa vedem zilnic ca directori de institutii sunt schimbati, fara ca cineva sa se mai oboseasca sa explice din ce motive. Important este ca noul manager sa fie de la partidul potrivit. Exemplul cel mai elocvent pare sa se regaseasca in Sanatatea aradeana, unde managerii de spitale sunt schimbati saptamanal. La Spitalul Judetean, Mirandolina Prisca a domnit ani buni fara ca cineva sa-i reproseze ceva, pana ce ministrului PSD (al Sanatatii) i s-a nazarit ca fotoiul s-a tocit prea tare sub greutatea directoarei si ca acolo i-ar sade mai bine unui reprezentat PSD. Asa a ajuns sa fie numita dr. Carmen Neamtu, care nu a facut insa multi purici in cel mai ravnit birou din spital. Dupa numai o saptamana, Neamtu a fost schimbata, se pare in urma presiunilor PDL Arad pe la Guvern, liderii democrat-liberali neacceptand numirea facuta de PSD, fara a fi consultati. Ministrul PSD l-a numit astfel pe dr. Bogdan Totolici (sustinut de aceasta data de PDL), dar care, se pare, nu va apuca sa-si ia salariul pe o luna intreaga. Deja se zvoneste ca PSD Arad face presiuni la ministrul lor, pentru a numi un nou manager agreat de social-democrati. Numai asa s-ar stabili recordul de patru directori intr-o singura luna!
Dupa cum se vede, pe seama vietilor unor oameni (si aici ma refer inclusiv la bietii medici care au ajuns niste pioni in mainile politicienilor, fiind ba pusi pe functii ba dati jos, fara sa se tina cont de competente), razboiul politic dintre cele doua partide, de altfel aliate la guvernare, continua. Cel putin pana dupa alegerea noului presedinte al Romaniei.
A, si in toata povestea nu vreau sa uit sa mentionez ca PSD l-a "resuscitat" si pe Mircea Faur, fost lider marcant al social-democratilor aradeni si tras pe linie moarta de cativa ani (poate va este mai cunoscut ca tata al hackerului Victor Faur, acuzat ca a spart serverele NASA). Acesta a fost uns sef peste toata Sanatatea aradenilor, dupa ce la conducerea DSP s-au perindat vreo patru directori, de la schimbarea Guvernului incoace.