Pianul Ecaterinei
Când Alexandra a ajuns la
palatul construit la sfârșitul perioadei medievale, soarele apunea, iar pe cer
se dădea lupta nuanțelor de albastru, galben și roșu. În lumina acestui război
dintre zi și noapte, imensa fațadă a clădirii arăta și ea ca un câmp de luptă,
înfățișând îngeri și demoni sculptați în piatră, plasați strategic în dreapta și
în stânga fiecărei ferestre, de unde revendicau sufletele aflate înăuntru.
Poarta imensă, din lemn
sculptat, părea hotarul dintre două lumi. Din bulevardul aglomerat te ducea într-o
curte liniștită, în care natura a cucerit fiecare centimetru și a transformat locul
într-o junglă de verdeață și flori viu colorate, ascunse între ziduri ce stăteau
să se năruie.
Scările șubrede din lemn duceau la
mansardă, unde se afla locuința Ecaterinei. S-a stins recent, la 98 de ani,
după o viață chinuită de două războaie și un șir lung de decepții în dragoste.
Plasați deasupra ușii de la intrare,
nelipsiții soldați ai Binelui și Răului păreau să nu renunțe la lupta pentru
sufletul pe care-l vânaseră atâtea decenii. Dincolo de ei, sufrageria era o
adunătură de vechituri printre care cu greu te puteai strecura. Mobilier antic,
încărcat cu bibelouri și sute de cărți, pereți scorojiți și acoperiți de
mucegai, covor și carpete îmbâcsite, miros înțepător, scârțâieli în pardoseală...
O tânără doamnă privea zâmbitor
dintr-un tablou așezat deasupra șemineului. Îmbrăcată elegant, stătea în fața
unui pian, pe o scenă, imagine ce părea surprinsă la finalul unui concert. În
mintea Alexandrei zburdau deja note dintr-o partitură specială, prima pe care o
interpretase la pian. O învățase la 20 de ani, de la profesorul de care se
îndrăgostise, iar acum notele erau din nou impulsuri pentru inima ce bătea în
ritmul iubirii de mult uitate.
Nici nu și-a dat seama când a smuls
cearșaful ce proteja un singur obiect, ridicând un norișor de praf în ultima
rază de soare a zilei, ce traversa blând încăperea. Dedesubt se afla un pian ce-și
pierduse nu doar luciul, dar și culoarea, căci era mai mult gri decât negru,
cum fusese cândva. Doar alb-negrul clapelor, protejate de capacul greu, s-a
păstrat acceptabil.
Degetele au început să-i joace
pe claviatura fină și rece, dar vibrațiile spuneau că la corzile metalice nu
s-a umblat de mult. Chiar și ușor dezacordat, pianul scotea sunete cristaline,
curate, iar ”Laura Palmer’s Theme” aducea și mai mult mister în palatul secular
și dărăpănat, în care își mai trăiau zilele câțiva bătrâni ancorați în alte
veacuri, care au refuzat să se mute, în pofida pericolului ce-i pândea. Clădirea
devenise o ruină, din care au fugit jumătate dintre locatari, cei mai tineri.
Crăpăturile din pereți sau bucățile de tencuială ce cădeau uneori din
tavan nu-i speriau pe ultimii rămași, ajunși să-și confunde viața cu această
casă.
Pianul merita însă salvat, dacă
pe oameni nu-i putea lua nimeni cu forța din acel loc devenit sinistru. Doar placa
de rezonanță mai putea spune, prin vibrațiile corzilor, povestea artistei care
s-a stins într-un anonimat nemeritat. Povestea Ecaterinei, bunica pe care
Alexandra abia o descoperea.
Marian Buga – Doar ficțiune
Iunie
2015