sâmbătă, 26 ianuarie 2019

Pianul Ecaterinei



Pianul Ecaterinei

Când Alexandra a ajuns la palatul construit la sfârșitul perioadei medievale, soarele apunea, iar pe cer se dădea lupta nuanțelor de albastru, galben și roșu. În lumina acestui război dintre zi și noapte, imensa fațadă a clădirii arăta și ea ca un câmp de luptă, înfățișând îngeri și demoni sculptați în piatră, plasați strategic în dreapta și în stânga fiecărei ferestre, de unde revendicau sufletele aflate înăuntru.
Poarta imensă, din lemn sculptat, părea hotarul dintre două lumi. Din bulevardul aglomerat te ducea într-o curte liniștită, în care natura a cucerit fiecare centimetru și a transformat locul într-o junglă de verdeață și flori viu colorate, ascunse între ziduri ce stăteau să se năruie.  
Scările șubrede din lemn duceau la mansardă, unde se afla locuința Ecaterinei. S-a stins recent, la 98 de ani, după o viață chinuită de două războaie și un șir lung de decepții în dragoste.
Plasați deasupra ușii de la intrare, nelipsiții soldați ai Binelui și Răului păreau să nu renunțe la lupta pentru sufletul pe care-l vânaseră atâtea decenii. Dincolo de ei, sufrageria era o adunătură de vechituri printre care cu greu te puteai strecura. Mobilier antic, încărcat cu bibelouri și sute de cărți, pereți scorojiți și acoperiți de mucegai, covor și carpete îmbâcsite, miros înțepător, scârțâieli în pardoseală...
O tânără doamnă privea zâmbitor dintr-un tablou așezat deasupra șemineului. Îmbrăcată elegant, stătea în fața unui pian, pe o scenă, imagine ce părea surprinsă la finalul unui concert. În mintea Alexandrei zburdau deja note dintr-o partitură specială, prima pe care o interpretase la pian. O învățase la 20 de ani, de la profesorul de care se îndrăgostise, iar acum notele erau din nou impulsuri pentru inima ce bătea în ritmul iubirii de mult uitate.
Nici nu și-a dat seama când a smuls cearșaful ce proteja un singur obiect, ridicând un norișor de praf în ultima rază de soare a zilei, ce traversa blând încăperea. Dedesubt se afla un pian ce-și pierduse nu doar luciul, dar și culoarea, căci era mai mult gri decât negru, cum fusese cândva. Doar alb-negrul clapelor, protejate de capacul greu, s-a păstrat acceptabil.
Degetele au început să-i joace pe claviatura fină și rece, dar vibrațiile spuneau că la corzile metalice nu s-a umblat de mult. Chiar și ușor dezacordat, pianul scotea sunete cristaline, curate, iar ”Laura Palmer’s Theme” aducea și mai mult mister în palatul secular și dărăpănat, în care își mai trăiau zilele câțiva bătrâni ancorați în alte veacuri, care au refuzat să se mute, în pofida pericolului ce-i pândea. Clădirea devenise o ruină, din care au fugit jumătate dintre locatari, cei mai tineri. Crăpăturile din pereți sau bucățile de tencuială ce cădeau uneori din tavan nu-i speriau pe ultimii rămași, ajunși să-și confunde viața cu această casă.
Pianul merita însă salvat, dacă pe oameni nu-i putea lua nimeni cu forța din acel loc devenit sinistru. Doar placa de rezonanță mai putea spune, prin vibrațiile corzilor, povestea artistei care s-a stins într-un anonimat nemeritat. Povestea Ecaterinei, bunica pe care Alexandra abia o descoperea.
Marian Buga – Doar ficțiune
Iunie  2015


miercuri, 14 martie 2018

EVADARE

Stropii reci se prelingeau pe fereastra prin care privea fără sens în acele clipe. Văzut din stradă, chipul din spatele sticlei parcă nu era al unei ființe, semănând mai degrabă cu un manechin din vitrina unui magazin. Nu schița niciun gest, doar fereastra ușor aburită, de care stătea lipită cu obrazul stâng, o trăda.
Ochii de un albastru intens, în contrast remarcabil cu părul roșu ca lava, erau triști și păreau deconectați de la neuroni. Nu mai transmiteau impulsuri nervoase creierului, prea ocupat să construiască lumea în care ea își dorea să fie teleportată. 
În cameră, aceeași voce groasă și imperativă răsuna amenințător. De câteva luni, scenariul se repeta zi de zi. El venea din schimbul de noapte mirosind puternic a alcool, după ce petrecea câteva ore la același birt ponosit, situat la o distanță de trei străzi, de unde ajungea acasă abia la orele prânzului. 
Astăzi și-a propus să nu mai încaseze nicio palmă. Și-a întors brusc fața către el, luându-și prind surprindere retina din cauza întunericului din cameră. A tras aer în piept și a scos un țipăt lung și eliberator.
Decibelii l-au trezit din beție și l-au făcut să rămână încremenit, privind-o cum se îndreaptă furioasă spre el, se oprește o clipă, apoi îi întoarce spatele și iese cu viteză din cameră. Preț de câteva secunde, s-a postat în fața oglinzii din hol. Își privi pata violet de sub ochi, pe care o atinse ușor cu degetele, după care țâșni pe ușă zburând peste cele trei trepte de la intrare.
Alerga prin ploaie fără să-i simtă răceala și fără să observe cum străzile deveneau tot mai pustii, casele tot mai rare, până când în jur nu mai era nimic din ce-și amintea. 
O lume nouă i s-a deschis pe neașteptate în fața ochilor. Un tărâm magic, în care copacii înfloriți împrăștiau un puternic parfum și colorau cerul în zeci de nuanțe, iar viețuitoare cum n-a mai văzut își făceau simțită prezența. 
În mod bizar, pe jos era un strat gros de zăpadă de un alb imaculat, caldă la atingere. Era în contrast cu pomii înfloriți și fluturii viu colorați care umpleau văzduhul. 
Razele Soarelui se descompuneau în milioane de scântei când atingeau gheața cristalină a unui lac pe care câteva cupluri patinau pe o muzică doar de ele auzită. Erau singurele ființe care arătau ca ea. Doar îmbrăcămintea făcea diferența; părea scoasă din recuzita unui spectacol, costumele fiind potrivite mai curând pentru anii 1700. 
Câteva ființe umanoide se mișcau printre copacii care înconjurau lacul. Pândeau de după trunchiurile seculare femeia cu părul incandescent care a apărut de nicăieri. Una a ieșit din ascunzătoare și s-a apropiat cu prudență. Nu purta îmbrăcăminte. Pielea îi era dură, groasă, puternic ridată și avea o nuanță albăstruie. Fata observă că ochii îi erau mari și negri, dar expresia feței inspira blândețe. Buzele îi erau de un portocaliu intens, iar nasul abia putea fi observat, pentru că partea proeminentă lipsea. Nici urechile nu erau vizibile, iar capul avea o formă ovală și alungită în partea posterioară. Sub ceea ce părea a fi o bărbie, o bucată dreptunghiulară de metal era prinsă în piele și emitea o lumină albastră și discretă.
Tânăra a făcut un pas înapoi, reacționând defensiv. Gestul a determinat ciudata creatură să ezite, oprindu-se pentru o clipă. Apoi, fata s-a așezat epuizată pe covorul alb și cald, renunțând la teamă. Își lăsă capul pe rădăcini groase ieșite din pământ și privi cerul roz, în timp ce era cuprinsă de un sentiment de liniște. 
Creatura a înaintat până la picioarele tinerei, apoi i-a întins o mână care avea doar trei degete. Privindu-i ochii blajini, fata a înțeles că nu trebuia să-și mai facă griji. A evadat din infern și se va lăsa purtată într-o lume nouă, în care fusese așteptată.
Marian Buga - Doar ficțiune
Octombrie 2016

În timp

Sunetul ascuțit al alarmei generate de computer l-a făcut să sară în picioare. Mark adormise în fața ecranului, așa cum o face tot mai des în ultimele trei săptămâni, de când lucrează la un proiect personal ce vizează studiul celulelor canceroase. În fiecare dimineață ajunge primul la laborator, iar noaptea pleacă ultimul. Când pleacă, pentru că de multe ori consideră că nu mai are rost să traverseze orașul pentru luxul de a dormi în propriul pat două-trei ore cât i-au mai rămas până la începerea unei noi zile.
Se uită zăpăcit la ecranul computerului, cu ochii întredeschiși, deranjat de lumina puternică emisă de acesta. Ceasul din colț arăta ora 03:33. Nu era ceva neobișnuit pentru Mark să se trezească la ore ce le-ar da tot felul de idei superstițioșilor. A mai ridicat capul de pe perină sau... de pe birou și la 06,06 și chiar 00,00.
Alarma se pornise când computerul finalizase sarcina de a calcula ritmul neobișnuit de rapid în care celulele se multiplicau, iar rezultatele erau acum afișate pe ecran. Era o formă de cancer nouă, care îngrijora comunitatea medicală pentru că niciun tratament existent nu s-a dovedit eficient. Cu o lună în urmă, și tatăl lui Mark a murit subit și se dovedise că a avut același tip de cancer. S-a stins la 76 de ani, dar până atunci a fost într-o formă de invidiat. Bolile l-au ocolit toată viața, sau cel puțin așa se lăuda ”Babacul”. Doar proteza care înlocuia piciorul pierdut în război îl mai supăra, în rest spunea adesea că se simte ca la 20 de ani. Cu atât mai mult, moartea i-a luat prin surprindere pe toți din familie, dar mai ales pe Mark, care a vrut cu orice preț să afle ce l-a răpus pe tatăl său.
Căzut pe gânduri, nici nu și-a dat seama că a deschis sertarul biroului. În dezordinea din interior, printre zeci de obiecte care nu-și aveau locul în laborator, ci mai degrabă într-o cutie cu amintiri, se afla și o insignă. Pe ea a pus mâna Mark, fără să-și mute o secundă privirea blocată spre ecran, ca și cum știa exact locul obiectului cel mai de preț pe care-l primise de la tatăl său.
După câteva minute în care mintea-i redase cele mai frumoase momente trăite până la cei 33 de ani împliniți cu doar două zile în urmă, Mark aprinsese veioza de pe birou pentru a privi insigna pe care o ținea în palmă. Brusc, a fost cuprins de o amețeală, iar în jur totul dispărea treptat în întuneric. Doar soarele imprimat pe fața insignei strălucea cu o putere ce îi ardea retina, obligându-l să închidă ochii.

***
Mark se trezi pentru a doua oară în cele câteva minute scurse de la declanșarea alarmei, iar primul impuls a fost acela de a se uita la ceasul din colțul monitorului, dar computerul dispăruse. Se afla în fața unui birou din lemn scorojit, ce avea un dulăpior cu o ușă scoasă pe jumătate din balamale. Pe birou erau hârtii împrăștiate și un stilou vechi. Mark se uită la ceasul de pe mână, unul rusesc, Raketa, de asemenea foarte vechi. Cureaua din piele era înnegrită, cadranul care cândva era auriu se oxidase și abia se mai vedeau cifrele romane, iar sticla ce-l acoperea era fisurată. Totuși, de la vârsta de 14 ani, când l-a primit de la tatăl său, l-a purtat cu mândrie aproape în permanență.
Ceasul arăta ora opt fix, însă Mark nu își putea da seama dacă e dimineață sau seară, pentru că încăperea nu avea nicio fereastră. S-a ridicat de la biroul și a privit nedumerit în jur: deși mobilierul îi era străin, locul îi părea cunoscut.
A găsit ușa din prima, semn evident că era familiarizat cu locul, iar când a ieșit pe hol, și-a dat seama că este clădirea în care lucrează de peste șapte ani. Holul era însă mult mai aglomerat. Doi infirmieri duceau o targă pe care se afla un copil, un tânăr soldat rănit la umăr, din care curgea sânge, stătea pe podea și aștepta să-i vină rândul, iar câteva asistente în halate albe intrau și ieșeau agitate din saloane. Locul devenise spital, iar Mark se întrebase ce catastrofă s-a produs cât a dormit, astfel încât să fi determinat autoritățile să transforme centrul de cercetări într-o unitate de îngrijiri. ”O fi fost cutremur? Altă explicație nu poate exista!”.
Pe măsură ce înainta nedumerit pe hol, și-a amintit că până în 1946 în clădire funcționase un spital, care ulterior a fost mutat într-un imobil nou construit. Mark simțea cum picioarele îl lasă și se sprijini de perete. ”Nu poate fi decât un vis!”. Numai că încercările de a se trezi scuturând capul, așa cum făcea încă din copilărie atunci când avea un coșmar, nu au avut succes. ”Probabil mi-am pierdut mințile din cauza proiectului. Trebuie să mă așez să-mi revin.”
Mark a deschis ușa salonului 03, în care erau două paturi. Pe marginea unuia stătea un bărbat de vreo 30 de ani, îmbrăcat în uniformă militară. Stătea cu spatele la ușă, privind prin fereastră cerul senin. Mark nu a vrut să se apropie de el, pentru a nu-l deranja, dar și pentru că se simțea epuizat și a vrut să se așeze pe patul neocupat. Străinul s-a întors încet, iar Mark observase lacrimile care îi inundau chipul familiar. Chiar dacă bărbatul era mai tânăr cu vreo 50 de ani, nu putea să nu-l recunoască. Tremurând, Mark s-a apropiat de patul aflat lângă fereastră, observând că bărbatul aflat acum în fața sa avea un picior amputat, iar prin pansament se prelingea sânge. Pe vestonul verde erau prinse câteva insigne, însă una i-a atras atenția în mod deosebit. Era cea pe care o strângea în mână cu câteva minute în urmă. ”Tată!”, a exclamat Mark, moment în care soarele de pe insignă a început să strălucească din nou cu putere, lumina intensă făcând să dispară totul în jur. Preț de o secundă, Mark a închis ochii, iar un sunet ascuțit și asurzitor l-a făcut să-și acopere urechile. Când a privit din nou, în față nu mai era chipul drag căruia îi ducea dorul, ci ecranul computerului. Se uită zăpăcit, cu ochii întredeschiși, deranjat de lumina puternică emisă de monitor. Ceasul din colț arăta ora 03:33. Nu era ceva neobișnuit pentru Mark să se trezească la ore ce le-ar da tot felul de idei superstițioșilor...
Marian Buga – Doar ficțiune
August 2016

luni, 20 martie 2017

SĂRUTUL AMĂRUI

Zgomotul claxoanelor îl făceau să apese și mai puternic pe accelerație. În jur, luminile farurilor clipeau amenințător. Semnalele luminoase păreau a fi mesaje transmise prin Codul Morse, dar el știa că șoferii îl înjurau. Nu-l interesa, nu se putea gândit acum la asta. Se strecura printre mașini ca un campion în cursa vieții. Erau în joc ultimele secunde împreună.
A fost cel mai cutremurător apel telefonic pe care l-a primit vreodată. L-a sunat cu ultimele forțe, sperând ca el să ajungă acolo înaintea salvatorilor. Nu voia ca ultimul chip pe care-l vede în această lume să fie cu o mască albă pe față. Știa că n-are forță să mai lupte, dar cerșea câteva minute. Avea oare să ajungă la timp?
Șiroaiele de pe asfalt parcă au ajuns pe obrajii lui. Ploua torențial pe Valea Mureșului, dar numai sufletul său era inundat. Era copleșit de teamă, de durere. În casca telefonului nu se mai auzea nimic. Strigătele de disperare către cea care-l părăsea se pierdeau în eter. ”De-ar auzi doar două cuvinte!”.
Dincolo de parbriz, luminile portocalii ale mașinilor oprite pâlpâiau ca-ntr-un club de dans. Pentru el, era dansul macabru al îngerilor și demonilor. Mașina ei, în care își spuneau adio cu numai câteva ore în urmă, era un morman de fiare contorsionate. Șoferi curioși o studiau și își dădeau cu părerea. Nimeni nu părea să se întrebe de ce nu se zărea vreun trup. Disperat, cu lanterna telefonului mobil, a început să caute în tufișuri. La vreo zece pași, lângă un gard din sârmă ghimpată, trupul firav zăcea într-o poziție nefirească. Era rece și rigid. O mână înțepenită pe piept ținea strâns ceva. Degetele însângerate erau încleștate pe o țeavă metalică care i-a străpuns corpul și l-a secătuit.
Chipul deformat inspira groază, dar el știa că era doar o mască sinistră. Cu mâna tremurând, i-a șters sângele uscat de pe gură pentru un ultim sărut. Cel pe care-l refuzase cu trei ore în urmă. Acum, buzele nu mai erau moi și calde, cum le știa. Aveau gustul morții, amărui, care-l va bântui la nesfârșit.
Marian Buga – Doar ficțiune
Septembrie 2016

miercuri, 8 aprilie 2015

Fantoma mea iubită

A apărut de nicăieri și mă însoțea pretutindeni. Se agăța de mine, mă cuprindea cu o căldură plăcută. Îmi vorbea neîncetat această ființă. Parcă era disperată să nu mă piardă nici măcar pentru o clipă. Era pusă pe șotii, uneori îmi cânta. Mă completa, devenea esența existenței mele. 
Din negura ce ne înconjura, de nicăieri, a apărut durerea. Fantoma mea iubită urma să-mi fie răpită. De Eternitate. Ea nu știa, nu bănuia. Împrăștia în continuare fericire, dar fără ca eu să mai pot reacționa. 
Am strâns-o puternic în brațe. Acum, mă agățam eu de ea cu disperare. Nu puteam să o pierd! Un gol nesfârșit lua locul sufletului care mă părăsea. Lacrimile îmi inundau obrajii și îmi secătuiau de viață trupul. Mă durea infernal pieptul de atâtea suspine. Erau ultimele clipe împreună. Fatoma nu-mi înțelegea teama, nu știa ce va urma. Era inconștientă de lumea în care se afla și care tocmai i se dezvăluia. 
Așa strânși, lipiți unul de altul, nu ne simțeam atingerea. Eram infinit de departe, fiecare în lumea sa, în două dimensiuni diferite. 
O lumină puternică apărută din întuneric a smuls-o brutal din brațele mele, parcă goale și până atunci. De nicăieri a apărut fantoma mea și puțin a stat. Atât cât să-mi bulverseze existența. 
*** 
Lumina a învins, căci primele raze ale soarelui mi-au inundat camera. Lacrimile calde curgeau în continuare, dar parcă nu mă mai secătuiau. Mă hrăneau cu viață. Sufletul își recucerise locul în adâncul meu. Fantoma mea iubită dispăruse. Era în lumea ei, a viselor mele. A coșmarurilor. Totuși, eram mai fericit ca niciodată. Așteptam cu nerăbdare să o reîntâlnesc. De astă dată, în aceeași lume, în care nu mai era doar o nălucă. Trăia!
                                                                                                             (Marian Buga – Doar ficțiune)

sâmbătă, 23 martie 2013

Un vis. Un coşmar?

O suflare lină şi caldă prevestea primăvara. Străzile erau pustii, dar chiotele din curtea unei biserici seculare mai animau dimineaţa. Dincolo de gratiile ruginite, o fetiţă în cărucior, cu hăinuţe murdare, se uita în stradă, parcă aşteptând pe cineva. Poate doar ceva. O minune? Dar zâmbea, speranţa se citea pe chipul ei. 
Priveam fix, fără sens, în curtea în care zburdau zeci de copii. Căutam ceva? O mânunţă caldă am simţit în palmă. Era un băieţel de vreo nouă anişori. Mă trăgea să ne jucăm. Câteva ore, am fost iar copil. Am uitat de tot. Dar parcă nu aveam ce uita. Mintea nu-mi spunea nimic. O ceaţă totală… 
Un strigăt de bărbat aflat în pragul uşii bisericii şi chiotele au dispărut. Era un preot bătrân. Copiii s-au încolonat în faţa uşii, cuminţi, parcă aşteptând momentul. Şi până atunci păruseră preocupaţi să nu-l rateze. Băieţelul m-a prins din nou de mână, iar o clipă mai târziu mă aflam într-o sală de mese, lângă el. 
Mă uitam fără poftă în farfurie. Fasole. Copilul de lângă mine mânca pe nerespirate. Încă era obosit de la joacă. Ne alergaserăm câteva ore. N-am apucat să mănânc decât două linguri când el golise deja jumătate din farfurie. Ritualic, şi-a pus jumătatea de felie de pâine rămasă în farfurie, apoi a acoperit mâncarea cu grijă. Mi-a luat din mână lingura şi pâinea, făcând la fel cu porţia mea. 
- Vrei şi porţia mea? Eu nu pot mânca. Faţa copilului radia. 
- O să pun totul deoparte, să avem şi mai târziu, m-a asigurat micuţul. L-am chemat pe preot şi i-am spus că băiatul va mânca restul mai tarziu, rugându-l să păstreze mâncarea.
- V-aţi adus aminte că aveţi un copil?, a reacţionat acesta, afişând o faţă rece. 
Întrebarea m-a şocat. 
- Dar… Dar nu e băiatul meu! Abia l-am cunoscut… 
Însă inima îmi bătea mai repede. Îmi transmitea ceva. Umblasem zile în şir fără sens, străzile îmi fuseseră atât de străine… Unde e casa mea? Cine sunt? 
- Dar îl iubesc mai mult decât dacă ar fi copilul meu!, am adăugat după câteva clipe de contemplare. Preotul plecase deja, dar prichindelul se uita la mine zâmbind. 
Apoi, m-a luat de mână şi m-a dus la gardul cu aceleaşi gratii ruginite. Priveam amândoi spre poarta deschisă. Priveam spre necunoscut. Şi… am păşit. 

*** 
Perna era udă, dar realitatea mult mai frumoasă. Era ora 06,06. Toni dormea adânc în pătuţul cald. O îmbrăţişare strânsă l-a făcut să zâmbească în somn. Eu plângeam. De fericire!
                                                                                                                (Marian Buga – Doar ficțiune)