Pianul Ecaterinei

Pianul Ecaterinei

Când Alexandra a ajuns la palatul construit la sfârșitul perioadei medievale, soarele apunea, iar pe cer se dădea lupta nuanțelor de albastru, galben și roșu. În lumina acestui război dintre zi și noapte, imensa fațadă a clădirii arăta și ea ca un câmp de luptă, înfățișând îngeri și demoni sculptați în piatră, plasați strategic în dreapta și în stânga fiecărei ferestre, de unde revendicau sufletele aflate înăuntru.

Poarta imensă, din lemn sculptat, părea hotarul dintre două lumi. Din bulevardul aglomerat te ducea într-o curte liniștită, în care natura a cucerit fiecare centimetru și a transformat locul într-o junglă de verdeață și flori viu colorate, ascunse între ziduri ce stăteau să se năruie.  

Scările șubrede din lemn duceau la mansardă, unde se afla locuința Ecaterinei. S-a stins recent, la 98 de ani, după o viață chinuită de două războaie și un șir lung de decepții în dragoste.

Plasați deasupra ușii de la intrare, nelipsiții soldați ai Binelui și Răului păreau să nu renunțe la lupta pentru sufletul pe care-l vânaseră atâtea decenii. Dincolo de ei, sufrageria era o adunătură de vechituri printre care cu greu te puteai strecura. Mobilier antic, încărcat cu bibelouri și sute de cărți, pereți scorojiți și acoperiți de mucegai, covor și carpete îmbâcsite, miros înțepător, scârțâieli în pardoseală...

O tânără doamnă privea zâmbitor dintr-un tablou așezat deasupra șemineului. Îmbrăcată elegant, stătea în fața unui pian, pe o scenă, imagine ce părea surprinsă la finalul unui concert. În mintea Alexandrei zburdau deja note dintr-o partitură specială, prima pe care o interpretase la pian. O învățase la 20 de ani, de la profesorul de care se îndrăgostise, iar acum notele erau din nou impulsuri pentru inima ce bătea în ritmul iubirii de mult uitate.

Nici nu și-a dat seama când a smuls cearșaful ce proteja un singur obiect, ridicând un norișor de praf în ultima rază de soare a zilei, ce traversa blând încăperea. Dedesubt se afla un pian ce-și pierduse nu doar luciul, dar și culoarea, căci era mai mult gri decât negru, cum fusese cândva. Doar alb-negrul clapelor, protejate de capacul greu, s-a păstrat acceptabil.

Degetele au început să-i joace pe claviatura fină și rece, dar vibrațiile spuneau că la corzile metalice nu s-a umblat de mult. Chiar și ușor dezacordat, pianul scotea sunete cristaline, curate, iar ”Laura Palmer’s Theme” aducea și mai mult mister în palatul secular și dărăpănat, în care își mai trăiau zilele câțiva bătrâni ancorați în alte veacuri, care au refuzat să se mute, în pofida pericolului ce-i pândea. Clădirea devenise o ruină, din care au fugit jumătate dintre locatari, cei mai tineri. Crăpăturile din pereți sau bucățile de tencuială ce cădeau uneori din tavan nu-i speriau pe ultimii rămași, ajunși să-și confunde viața cu această casă.

Pianul merita însă salvat, dacă pe oameni nu-i putea lua nimeni cu forța din acel loc devenit sinistru. Doar placa de rezonanță mai putea spune, prin vibrațiile corzilor, povestea artistei care s-a stins într-un anonimat nemeritat. Povestea Ecaterinei, bunica pe care Alexandra abia o descoperea.

Marian Buga – Doar ficțiune

Iunie  2015