miercuri, 14 martie 2018

EVADARE

Stropii reci se prelingeau pe fereastra prin care privea fără sens în acele clipe. Văzut din stradă, chipul din spatele sticlei parcă nu era al unei ființe, semănând mai degrabă cu un manechin din vitrina unui magazin. Nu schița niciun gest, doar fereastra ușor aburită, de care stătea lipită cu obrazul stâng, o trăda.
Ochii de un albastru intens, în contrast remarcabil cu părul roșu ca lava, erau triști și păreau deconectați de la neuroni. Nu mai transmiteau impulsuri nervoase creierului, prea ocupat să construiască lumea în care ea își dorea să fie teleportată. 
În cameră, aceeași voce groasă și imperativă răsuna amenințător. De câteva luni, scenariul se repeta zi de zi. El venea din schimbul de noapte mirosind puternic a alcool, după ce petrecea câteva ore la același birt ponosit, situat la o distanță de trei străzi, de unde ajungea acasă abia la orele prânzului. 
Astăzi și-a propus să nu mai încaseze nicio palmă. Și-a întors brusc fața către el, luându-și prind surprindere retina din cauza întunericului din cameră. A tras aer în piept și a scos un țipăt lung și eliberator.
Decibelii l-au trezit din beție și l-au făcut să rămână încremenit, privind-o cum se îndreaptă furioasă spre el, se oprește o clipă, apoi îi întoarce spatele și iese cu viteză din cameră. Preț de câteva secunde, s-a postat în fața oglinzii din hol. Își privi pata violet de sub ochi, pe care o atinse ușor cu degetele, după care țâșni pe ușă zburând peste cele trei trepte de la intrare.
Alerga prin ploaie fără să-i simtă răceala și fără să observe cum străzile deveneau tot mai pustii, casele tot mai rare, până când în jur nu mai era nimic din ce-și amintea. 
O lume nouă i s-a deschis pe neașteptate în fața ochilor. Un tărâm magic, în care copacii înfloriți împrăștiau un puternic parfum și colorau cerul în zeci de nuanțe, iar viețuitoare cum n-a mai văzut își făceau simțită prezența. 
În mod bizar, pe jos era un strat gros de zăpadă de un alb imaculat, caldă la atingere. Era în contrast cu pomii înfloriți și fluturii viu colorați care umpleau văzduhul. 
Razele Soarelui se descompuneau în milioane de scântei când atingeau gheața cristalină a unui lac pe care câteva cupluri patinau pe o muzică doar de ele auzită. Erau singurele ființe care arătau ca ea. Doar îmbrăcămintea făcea diferența; părea scoasă din recuzita unui spectacol, costumele fiind potrivite mai curând pentru anii 1700. 
Câteva ființe umanoide se mișcau printre copacii care înconjurau lacul. Pândeau de după trunchiurile seculare femeia cu părul incandescent care a apărut de nicăieri. Una a ieșit din ascunzătoare și s-a apropiat cu prudență. Nu purta îmbrăcăminte. Pielea îi era dură, groasă, puternic ridată și avea o nuanță albăstruie. Fata observă că ochii îi erau mari și negri, dar expresia feței inspira blândețe. Buzele îi erau de un portocaliu intens, iar nasul abia putea fi observat, pentru că partea proeminentă lipsea. Nici urechile nu erau vizibile, iar capul avea o formă ovală și alungită în partea posterioară. Sub ceea ce părea a fi o bărbie, o bucată dreptunghiulară de metal era prinsă în piele și emitea o lumină albastră și discretă.
Tânăra a făcut un pas înapoi, reacționând defensiv. Gestul a determinat ciudata creatură să ezite, oprindu-se pentru o clipă. Apoi, fata s-a așezat epuizată pe covorul alb și cald, renunțând la teamă. Își lăsă capul pe rădăcini groase ieșite din pământ și privi cerul roz, în timp ce era cuprinsă de un sentiment de liniște. 
Creatura a înaintat până la picioarele tinerei, apoi i-a întins o mână care avea doar trei degete. Privindu-i ochii blajini, fata a înțeles că nu trebuia să-și mai facă griji. A evadat din infern și se va lăsa purtată într-o lume nouă, în care fusese așteptată.
Marian Buga - Doar ficțiune
Octombrie 2016

Un comentariu:

Unknown spunea...

Minunat,dar păcat că nu are finalitate.Astept continuarea 🤗