Fantoma mea iubită

A apărut de nicăieri și mă însoțea pretutindeni. Se agăța de mine, mă cuprindea cu o căldură plăcută. Îmi vorbea neîncetat această ființă. Parcă era disperată să nu mă piardă nici măcar pentru o clipă. Era pusă pe șotii, uneori îmi cânta. Mă completa, devenea esența existenței mele. 

Din negura ce ne înconjura, de nicăieri, a apărut durerea. Fantoma mea iubită urma să-mi fie răpită. De Eternitate. Ea nu știa, nu bănuia. Împrăștia în continuare fericire, dar fără ca eu să mai pot reacționa. 

Am strâns-o puternic în brațe. Acum, mă agățam eu de ea cu disperare. Nu puteam să o pierd! Un gol nesfârșit lua locul sufletului care mă părăsea. Lacrimile îmi inundau obrajii și îmi secătuiau de viață trupul. Mă durea infernal pieptul de atâtea suspine. Erau ultimele clipe împreună. Fatoma nu-mi înțelegea teama, nu știa ce va urma. Era inconștientă de lumea în care se afla și care tocmai i se dezvăluia. 

Așa strânși, lipiți unul de altul, nu ne simțeam atingerea. Eram infinit de departe, fiecare în lumea sa, în două dimensiuni diferite. 

O lumină puternică apărută din întuneric a smuls-o brutal din brațele mele, parcă goale și până atunci. De nicăieri a apărut fantoma mea și puțin a stat. Atât cât să-mi bulverseze existența. 

*** 

Lumina a învins, căci primele raze ale soarelui mi-au inundat camera. Lacrimile calde curgeau în continuare, dar parcă nu mă mai secătuiau. Mă hrăneau cu viață. Sufletul își recucerise locul în adâncul meu. Fantoma mea iubită dispăruse. Era în lumea ei, a viselor mele. A coșmarurilor. Totuși, eram mai fericit ca niciodată. Așteptam cu nerăbdare să o reîntâlnesc. De astă dată, în aceeași lume, în care nu mai era doar o nălucă. Trăia!

                                                                                                             (Marian Buga – Doar ficțiune)