În timp

Sunetul ascuțit al alarmei generate de computer l-a făcut să sară în picioare. Mark adormise în fața ecranului, așa cum o face tot mai des în ultimele trei săptămâni, de când lucrează la un proiect personal ce vizează studiul celulelor canceroase. În fiecare dimineață ajunge primul la laborator, iar noaptea pleacă ultimul. Când pleacă, pentru că de multe ori consideră că nu mai are rost să traverseze orașul pentru luxul de a dormi în propriul pat două-trei ore cât i-au mai rămas până la începerea unei noi zile.

Se uită zăpăcit la ecranul computerului, cu ochii întredeschiși, deranjat de lumina puternică emisă de acesta. Ceasul din colț arăta ora 03:33. Nu era ceva neobișnuit pentru Mark să se trezească la ore ce le-ar da tot felul de idei superstițioșilor. A mai ridicat capul de pe perină sau... de pe birou și la 06,06 și chiar 00,00.

Alarma se pornise când computerul finalizase sarcina de a calcula ritmul neobișnuit de rapid în care celulele se multiplicau, iar rezultatele erau acum afișate pe ecran. Era o formă de cancer nouă, care îngrijora comunitatea medicală pentru că niciun tratament existent nu s-a dovedit eficient. Cu o lună în urmă, și tatăl lui Mark a murit subit și se dovedise că a avut același tip de cancer. S-a stins la 76 de ani, dar până atunci a fost într-o formă de invidiat. Bolile l-au ocolit toată viața, sau cel puțin așa se lăuda ”Babacul”. Doar proteza care înlocuia piciorul pierdut în război îl mai supăra, în rest spunea adesea că se simte ca la 20 de ani. Cu atât mai mult, moartea i-a luat prin surprindere pe toți din familie, dar mai ales pe Mark, care a vrut cu orice preț să afle ce l-a răpus pe tatăl său.

Căzut pe gânduri, nici nu și-a dat seama că a deschis sertarul biroului. În dezordinea din interior, printre zeci de obiecte care nu-și aveau locul în laborator, ci mai degrabă într-o cutie cu amintiri, se afla și o insignă. Pe ea a pus mâna Mark, fără să-și mute o secundă privirea blocată spre ecran, ca și cum știa exact locul obiectului cel mai de preț pe care-l primise de la tatăl său.

După câteva minute în care mintea-i redase cele mai frumoase momente trăite până la cei 33 de ani împliniți cu doar două zile în urmă, Mark aprinsese veioza de pe birou pentru a privi insigna pe care o ținea în palmă. Brusc, a fost cuprins de o amețeală, iar în jur totul dispărea treptat în întuneric. Doar soarele imprimat pe fața insignei strălucea cu o putere ce îi ardea retina, obligându-l să închidă ochii.

***

Mark se trezi pentru a doua oară în cele câteva minute scurse de la declanșarea alarmei, iar primul impuls a fost acela de a se uita la ceasul din colțul monitorului, dar computerul dispăruse. Se afla în fața unui birou din lemn scorojit, ce avea un dulăpior cu o ușă scoasă pe jumătate din balamale. Pe birou erau hârtii împrăștiate și un stilou vechi. Mark se uită la ceasul de pe mână, unul rusesc, Raketa, de asemenea foarte vechi. Cureaua din piele era înnegrită, cadranul care cândva era auriu se oxidase și abia se mai vedeau cifrele romane, iar sticla ce-l acoperea era fisurată. Totuși, de la vârsta de 14 ani, când l-a primit de la tatăl său, l-a purtat cu mândrie aproape în permanență.

Ceasul arăta ora opt fix, însă Mark nu își putea da seama dacă e dimineață sau seară, pentru că încăperea nu avea nicio fereastră. S-a ridicat de la biroul și a privit nedumerit în jur: deși mobilierul îi era străin, locul îi părea cunoscut.

A găsit ușa din prima, semn evident că era familiarizat cu locul, iar când a ieșit pe hol, și-a dat seama că este clădirea în care lucrează de peste șapte ani. Holul era însă mult mai aglomerat. Doi infirmieri duceau o targă pe care se afla un copil, un tânăr soldat rănit la umăr, din care curgea sânge, stătea pe podea și aștepta să-i vină rândul, iar câteva asistente în halate albe intrau și ieșeau agitate din saloane. Locul devenise spital, iar Mark se întrebase ce catastrofă s-a produs cât a dormit, astfel încât să fi determinat autoritățile să transforme centrul de cercetări într-o unitate de îngrijiri. ”O fi fost cutremur? Altă explicație nu poate exista!”.

Pe măsură ce înainta nedumerit pe hol, și-a amintit că până în 1946 în clădire funcționase un spital, care ulterior a fost mutat într-un imobil nou construit. Mark simțea cum picioarele îl lasă și se sprijini de perete. ”Nu poate fi decât un vis!”. Numai că încercările de a se trezi scuturând capul, așa cum făcea încă din copilărie atunci când avea un coșmar, nu au avut succes. ”Probabil mi-am pierdut mințile din cauza proiectului. Trebuie să mă așez să-mi revin.”

Mark a deschis ușa salonului 03, în care erau două paturi. Pe marginea unuia stătea un bărbat de vreo 30 de ani, îmbrăcat în uniformă militară. Stătea cu spatele la ușă, privind prin fereastră cerul senin. Mark nu a vrut să se apropie de el, pentru a nu-l deranja, dar și pentru că se simțea epuizat și a vrut să se așeze pe patul neocupat. Străinul s-a întors încet, iar Mark observase lacrimile care îi inundau chipul familiar. Chiar dacă bărbatul era mai tânăr cu vreo 50 de ani, nu putea să nu-l recunoască. Tremurând, Mark s-a apropiat de patul aflat lângă fereastră, observând că bărbatul aflat acum în fața sa avea un picior amputat, iar prin pansament se prelingea sânge. Pe vestonul verde erau prinse câteva insigne, însă una i-a atras atenția în mod deosebit. Era cea pe care o strângea în mână cu câteva minute în urmă. ”Tată!”, a exclamat Mark, moment în care soarele de pe insignă a început să strălucească din nou cu putere, lumina intensă făcând să dispară totul în jur. Preț de o secundă, Mark a închis ochii, iar un sunet ascuțit și asurzitor l-a făcut să-și acopere urechile. Când a privit din nou, în față nu mai era chipul drag căruia îi ducea dorul, ci ecranul computerului. Se uită zăpăcit, cu ochii întredeschiși, deranjat de lumina puternică emisă de monitor. Ceasul din colț arăta ora 03:33. Nu era ceva neobișnuit pentru Mark să se trezească la ore ce le-ar da tot felul de idei superstițioșilor...

Marian Buga – Doar ficțiune

August 2016